Chiriașul meu
1 martie 2016
Cea mai mare realizare a vietii mele…
2 martie 2016
Intr-o zi de noiembrie a anului 1989 mi s-a parut ca picioarele mele se misca mai greu ca de obicei. Mi-am zis ca-s obosita. Tocmai terminasem schimbul de noapte si ma indreptam spre caminul in care locuiam ca inginer stagiar, undeva in provincie. In urmatoarele zile nu am mai simtit oboseala. A mai trecut ceva timp – de ordinul zilelor, nu mai mult – si iar mi s-a parut ca incaltarile atarna cam greu. Am inceput sa ma urmaresc mai cu atentie. Ochii aratau si ei cam obositi, pleoapele erau doar intredeschise, ca si cum as fi fost adormita.
Am incercat sa ma odihnesc ceva mai mult. Oboseala a disparut. Dar nu pentru mult timp din pacate… Prima data cand m-am speriat a fost la traversarea unei strazi. Nu am mai simtit bordura trotuarului si am cazut. Mi-a fost greu sa ma ridic, muschii nu ma ajutau. Incet-incet toate treptele au devenit greu de escaladat, mi-era greu sa ma urc in autobuz, mi-era greu sa duc in mana o sacosa cu sendviciul zilnic… incepusem sa merg leganat, cu burta inainte, sa nu mai fiu sigura pe miscarile mele. Oamenii de pe strada si mai ales muncitorii din uzina vorbeau pe la spate vrute si nevrute din cauza pozitiei corpului meu…
M-am dus la medicul din uzina, i-am spus ce simt, cum ma misc. Diagnostic simplu: spasmofilie. Tratament: calciu, odihna. M-a ajutat calciul un timp… 2 saptamani, dupa care neputinta a revenit in forta. Luam calciu, era bine un timp, dar slabiciunea revenea parca mai hotarata sa ramana in corpul meu. Cand am revenit acasa, in Bucuresti, si le-am povestit parintilor nu m-au crezut. Au dat vina tot pe oboseala. Si tot asa, cu perioade de mers greu, leganat, cu vorbe “uite-o si pe asta beata de dimineata” sau “oare cu cine o fi ramas gravida”, cu scari care parca nu voiau sa se lase urcate de mine, pana in mai 1990 cand am revenit definitiv in Bucuresti. Nu stiu cand au trecut 8 ore de mers cu trenul. Mi-era atat de rau, abia ma putusem urca in tren sa ajung acasa… Parintii mei nu puteau sa creada ca nu pot merge, ca mi-e greu sa urc si sa cobor 3 etaje, ca ma inec cand mananc, ca obosesc cand vorbesc…
Si, uite-asa a inceput aventura “diagnosticul”. Am stat 2 luni in spital, mi s-au facut tot felul de analize ca sa mi se spuna in final ca totul e bine si ca problema este doar in mintea mea care ma impiedica sa merg. Am fost trimisa la psihiatru. Am stat internata 3 saptamani la psihiatria spitalului Gh. Marinescu, cu tratament pentru persoane cu probleme psihice. Am implorat-o pe dna doctor sa ma lase acasa, ca eu ma imbolnavesc si mai rau daca stau acolo. Pana la urma a acceptat cu conditia sa merg o data la 2 zile sa mi se faca EMG-ul. Nu am inteles de ce trebuia sa-l fac atat de des, dar am mers, numai eu si mama stiind cat de greu imi era, din punct de vedere fizic sa fac “excursia” asta.
Intr-o zi stateam pe o banca pe o alee a spitalului Gh. Marinescu sa-mi recapat fortele sa merg acasa dupa “tratamentul” EMG. Mama disperata ca nu stie ce am si ca pana in momentul acela nimeni nu mi-a pus un diagnostic, si-a adus aminte ca exista dr. Vlad Voiculescu chiar in acel spital. S-a dus pana la domnia sa. A avut norocul sa-l gaseasca la birou si domnul dr. a vrut sa ma vada. A avut de asteptat ceva timp pana am reusit eu sa ma misc pana la cabinet. Cand m-a vazut intrand leganat pe usa a spus: stiu ce ai, dar trebuie sa verificam. Dupa ce a vazut cum imi tin mainile si mai ales cat timp, cum merg si cat de greu ma ridic de pe scaun mi-a dat pastiluta de diagnostic… si intr-o jumatate de ora am simtit ca imi revin, asa cum o floare ofilita isi revine cand ii pui apa.
Ma apucase bucuria, crezand in naivitatea mea ca m-am vindecat instantaneu. Nu a fost asa… dupa o internare la clinica de neurologie la spitalul Gh. Marinescu, dupa investigatii si analize, dupa tomografie mi s-a pus diagnosticul “miastenia gravis”. Suna grav, dar nu mi s-a explicat prea bine ce inseamna. Mi s-a spus doar ca o mica operatie si extirparea unei mici glande ma va pune pe picioare. Si uite asa mi s-a dat trimitere la spitalul unde mi-a fost extirpat timusul. Imi facusem sperante cu timectomia… o sa scap de slabiciune, o sa revin la ritmul normal de viata, la profesie… Nu a fost sa fie asa. Pe mine nu m-a ajutat timectomia asa cum sperasem. Starea mea nu s-a imbunatatit. Din contra, simptomele miasteniei s-au accentuat cu tot tratamentul urmat. Nu am disperat insa, credeam ca organismul trebuie sa se adapteze la tratament…
Dupa 6 luni nu am mai avut rabdare sa astept o imbunatatire a starii mele fizice si m-am dus sa vorbesc cu medicul in grija caruia am fost la spital cand am fost operata. Mi-a spus ca mai mult nu poate face pentru mine si m-a sfatuit sa-mi gasesc un medic neurolog care sa ma ajute. Am fost luata in evidenta la medicul neurolog din policlinica de care apartin. Un medic bun, dar care nu se prea pricepe la miastenie…
Intre timp mama m-a tot dus la diversi medici despre care auzise de la prieteni, cunostinte… Pot spune ca m-au privit ca pe o curiozitate, eram primul pacient cu miastenie pe care-l vedeau, dar imi spuneau ca in 3 luni ma pun pe picioare daca urmez tratamentul lor: cortizon mult si mestinon.
Asa au trecut anii, cu incercari de scheme de tratament… in timp am ajuns sa-mi dau seama ca pe mine nu ma ajuta cortizonul; am reusit sa scap de el si sa ma mentin pe linia de plutire doar cu tratamentul simptomatic, cu vitamine, suplimente. Am trecut printr-o perioada de 5 ani in care nu am mai vrut sa incerc nimic, niciun tratament alopat sau naturist. Totusi o prietena m-a convins sa merg la o diagnosticare prin biorezonanta si acolo am intalnit un medic tanar care chiar m-a ajutat. Mi-a recomandat o dieta de detoxifiere si apoi acupunctura. Nu mi-a spus ca ma vindeca, mi-a spus ca ar vrea sa incerce sa ma ajute sa ma simt ceva mai bine prin acupunctura.
L-am intrebat odata daca eu voi mai putea sa merg singura pe strada – pana atunci nu ieseam decat insotita si ma odihneam de nenumarate ori pana sa ajung la destinatie, ma tineam de mama ca disperata, sa nu cad – iar el mi-a raspuns: daca tu vrei sa mergi singura o sa o faci, dar doar daca tu vrei. Si am vrut! Dupa un an de acupunctura, 4 serii de cate minim 15 sedinte am inceput sa am curaj sa ies singura. Nu sunt vindecata, iau in continuare mestinon, dar am curaj si incredere in fortele mele, nu mai fac atac de panica cand traversez strada – mi se intampla des sa ajung pana in mijlocul strazii si sa ma intorc de unde am plecat decat sa ajung pe trotuarul celalalt, de frica.
Boala nu a fost singurul meu adversar. Din pacate am avut de luptat cu lipsa de intelegere a bolii mele de catre tata… Au trecut 6-7 ani de la inceputul miasteniei pana cand tatal meu a reusit sa ma priveasca ca pe un om cu probleme de sanatate, pana a reusit sa inteleaga de fapt ca nu este rea vointa din partea mea, pana a inteles ca acum pot sa ma misc dar in secundele urmatoare sa nu mai pot face un pas, sa accepte ca fata lui este bolnava, dar tot fata lui a ramas si ca are nevoie de sprijin, de ajutor, de intelegere.
Suntem din nou prieteni, ma ajuta de cate ori ii cer ajutorul, dar avem o intelegere: sa nu-mi sara in ajutor la orice mic lucru pe care vreau sa-l fac, sa ma lase sa cer ajutor. Oricat de greu ma misc tot vreau sa fac singura diverse lucruri. In ritmul meu dar pana la urma le duc la bun sfarsit.
Postata de Ada Harja
