Chiriașul meu

Deși n-aveam niciun fel de spațiu de închiriat, și nici anunț la mica publicitate n-am dat, acum vreo 30 de ani m-a agățat cu nerușinare pe stradă. O, dar să nu vă imaginați că mi-a făcut ștrengărește cu ochiul sau că m-a fluierat, așa, ca un golan ordinar, ori că s-a postat cuviincios înaintea mea, prezentându-se respectuos și invitându-mă la o cafea, nu, el avea metodele lui speciale: pur și simplu mi-a dat un brânci, iar eu, care purtam tocuri foarte înalte la vremea aceea, m-am întins pe trotuar cât eram de lungă. Jenată, am încercat să mă ridic repede și să-mi continui drumul, pentru că fusta îmi dezvelise coapsele până sus, iar lumea începuse să se uite chiorâș, ba chiar să și râdă. Numai că n-am putut! Parcă eram paralizată, lipită de asfaltul umed. E adevărat că, venind de la o petrecere, băusem câteva pahare de vin…

Mi-a rânjit obraznic, s-a ținut scai de mine până acasă, ba s-a și instalat bine mersi în casa mea și acolo a rămas! Bineînțeles că am făcut tot posibilul ca să-l dau afară, pentru că era un nesimțit, îmi făcea mereu șicane, punându-mi piedică, smulgându-mi obiectele din mână și trântindu-le pe jos, punându-mi lipici pe pleoape, de abia puteam deschide ochii, și câte și mai câte. Iar toate astea mă epuizau atât de mult, încât abia mă mai țineam pe picioare și nu mai aveam chef de nimic. Am fost până și la poliție să mă plâng de acest chiriaș nedorit, care brusc a pus stăpânire pe viața mea. Acolo mi-au pus o groază de întrebări: numele și prenumele, fizionomia, semne particulare, sexul, vârsta, naționalitatea, ocupația, religia, etc. însă – culmea! – n-am știut să răspund la niciuna din aceste întrebări, și unde mai pui că atunci când, în sfârșit, un ofițer a venit la mine să se convingă că nu vorbesc aiurea, el nu era de văzut. Adică pentru oricine altcineva era invizibil! M-am frământat, m-am lamentat, am cerut sfaturi, am umblat încolo și încoace, dar nimic.

Până într-o bună zi când am dat de un detectiv particular care m-a ascultat cu atenție și, foarte hotărât, m-a asigurat că în cel mai scurt timp o să-mi furnizeze toate datele necesare despre misteriosul și insuportabilul meu chiriaș. Și s-a ținut de cuvânt. Cu aparatura lui ultra-modernă, foarte repede a dat de urma lui. Astfel am aflat că-l cheamă M. G., că este din cale afară de încăpățânat, n-are vârstă, naționalitate, religie, etc, că este într-adevăr invizibil și că, deși nu este foarte popular, are nenumărate neamuri care procedează exact la fel: adică hodoronc-tronc se mută unde vrea mușchii lor, preferând totuși femeile tinere drept gazde. Și că ar fi o soluție, ce-i drept cam radicală, adică să-l băgăm puțin în sperieți, începând prin a-i face foarte inconfortabil culcușul cald în care s-a cuibărit, iar dacă nici atunci n-are de gând să plece definitiv, eu să-l pun la respect, impunându-i reguli stricte, regulile mele de conviețuire.

Nu știu dacă această veste se putea considera ca fiind una bună sau rea, însă trebuie să vă spun că atunci am răsuflat ușurată, am acceptat soluția și m-am împăcat repede cu situația, dar nu înainte de a avea o discuție foarte serioasă cu acest misterios chiriaș. Și i-am spus așa:

– OK, dacă nu e chip să scap de tine, atunci măcar să nu ne mai deranjăm reciproc. Tu mă lași în pace, stai acolo cuminte în banca ta și faci ce vrei, dar sub nicio formă, înțelegi, nicio formă, nu vreau să-ți simt prezența, e clar? În schimb eu n-o să te mai urăsc, n-o să-ți mai întind capcane otrăvite, n-o să te mai hăituiesc, și, cine știe, poate cu timpul o să ne și împrietenim…
– OK, a zis și el, și am bătut palma.

Iar acum, după aproape 30 de ani de conviețuire pașnică (cu unele excepții, că doar în orice conviețuire există conflicte, nu-i așa?), pot să spun că mi-e bun prieten, pentru că între timp am învățat să-l iert!

L-am iertat pentru capriciile sale, pentru glumele sale proaste, pentru pretențiile sale (când, vezi Doamne, voia să se odihnească și nu suporta să fie deranjat, mă obliga să stau în pat!), pentru mofturile sale (de exemplu strâmba din nas când aveam la masă prăjeli, mezeluri, conserve, făinoase, dulciuri nesănătoase, silindu-mă să renunț la ele), l-am iertat și pentru faptul că invita tot felul de rude îndepărtate de-ale lui, glumeți și ei – că doar așchia nu sare departe de copac – care nu mă lăsau să dorm, îmi dădeau palpitații, mă sufocau, îmi puneau urzici în pantofi de mi se roșeau și mi se umflau tălpile, mă alergau, mă înghionteau, mă speriau.

De asemenea, îi sunt recunoscătoare și-i mulțumesc că, în tot acest timp, m-a lăsat să lucrez, să-mi termin a doua facultate, apoi să-mi exercit nestingherită frumoasa mea nouă meserie, să mă mărit, să mă așez la casa mea, să călătoresc, să văd locuri minunate, să fac plajă pe malurile unor mări îndepărtate, să citesc, să scriu, să public cărți, să fac multe alte lucruri frumoase. Îi mulțumesc în mod special că mi-a făcut cunoștință cu o mulțime de oameni deosebiți, frumoși, senini, sufletiști, interesanți, că mi-a înlesnit participarea la întâlniri și conferințe naționale și internaționale unde n-ajungeam dacă nu era el, dar cel mai mult îi mulțumesc că mi-a găsit-o pe surioara mea, fără de care aș fi fost acum orfană (dar asta e deja o altă poveste…)

Iar cum, privind înapoi în timp, pot să spun că, una peste alta, ne-am simțit bine împreună, ca prieteni, am învățat multe unul despre celălalt și unul de la celălalt, am învățat să ne respectăm și să ne iubim reciproc, am învățat să fim mai calmi, mai răbdători, mai toleranți, mai optimiști, mai recunoscători și mai fericiți pentru darurile simple ale vieții, dar mai ales am învățat și am înțeles în sfârșit ce înseamnă zicala ”în tot răul e și un bine!”.

În concluzie, acești 30 de ani au fost foarte frumoși!

Postata de Ildiko G.