Povestea mea continuă … și prețuiesc mai mult viața!

Cine sunt?

Sunt doar un om ca toți oamenii… Un om care are și calități și defecte, un om cu greșeli omenești, cu experiență de viață frumoasă, dar și mai puțin plăcută, un om cu frământări interioare și cu temeri, un om care s-a prăbușit și s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată.

Viața nu te întreabă dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire, nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz care îți va schimba linia vieții.
Spun asta pentru că am fost diagnosticată cu Miastenia Gravis (MG) formă generalizată de la vârstă de 14 ani, aveam 70 kg (cam pufoasă), eram puștoaică, rebelă și nu știam ce înseamnă această boală. La început am tratat-o cu indiferență, dar pe zi ce trecea se agrava situația (lichide pe nas, alergam pe loc, nu mă mai puteam spăla pe față, nu mai puteam mânca singură, nu mai spun de a face baie). În câteva luni am ajuns la 45 kg și mi-a fost foarte greu să accept că trebuie să depind de cineva.

Eram puternică, energică și tot timpul cu zâmbetul pe buze. După ce a apărut MG priveam copiii de vârsta mea cum alergau, cum stăteau în grupuri cu alți copii. Eu am ales să mă izolez față de colegi și de cei din jur pentru că nu vroiam să fiu văzută ca o persoană fără putere, cu slăbiciune musculară. Câțiva ani am tras.

Prima operație de timus a fost la vârsta de 16 ani, și o vreme a fost spre bine. După un timp tratamentul nu a mai dat randament și am repetat CT. Mi s-a spus că au rămas resturi de timus și că trebuie să mă operez încă odată. Zis și făcut. Operația a fost făcută laparascop și s-a dovedit că a fost chiar foarte bine după. Acum pot dansa, pot să alerg și să fac exerciții fizice în casă după YouTube.

Am reluat cursurile școlare (miastenia m-a împiedicat o perioadă să pot merge la școală). Am reușit să termin și studiile superioare, chiar dacă nu sunt cele dorite, însă îmi sunt de folos.
Sunt o persoană competitivă, ador sportul. Dar MG m-a ținut pe loc câțiva ani. Am fost dezamăgită pentru că nu puteam să continui ceea ce mi-am propus. Dar anii au trecut…

Ce mi-a adus bun miastenia? Am început să am răbdare cu cei din jur (tot timpul eram pe fugă), să accept oamenii așa cum sunt.
Deocamdată lucrez la a mă accepta şi pe mine așa cum sunt acum. Discut cu mine însămi și voi reuși într-o bună zi!
Am întâlnit oameni minunați care m-au ajutat să am din nou încredere în persoanele din jurul meu, dar sunt selectivă!
Apreciez timpul liber, prețuiesc mai mult viața și mă bucur de fiecare moment frumos.
Povestea mea continuă … 

Mihaela-Elena Năvălici  – Iunie 2020

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress